În săptămâna care tocmai a trecut s-au întâmplat două "evenimente" mai mult sau mai puţin importante, în funcţie de preferinţele individului: România a mai avut o dispută fotbalistică în Champions League cu cocoşelul galic, în timp ce în Statele Unite a început Barackmania odată cu alegerea primului preşedinte american de culoare din istoria Americii. Toată lumea cică e fericită şi mulţumită, amăgindu-se că se va schimba ceva şi prin ţărişoara noastră. Dar nu despre politică vreau să vorbesc acum. N-am chef, televiziunile au lătrat destul 7 zile la rând, iar subiectul devine deja plictisitor. În cele ce urmează vreau să mă leg de a 3-a "repriză" a meciului România-Franţa ce s-a consumat miercurea trecută şi nu numai. Sunt român, sunt stelist şi îmi place fotbalul (dar tot tenisul e "fruncea"). Sunt fan Steaua de vreo 10 ani şi mă uit la meciuri cam tot de atâta vreme. Taică-miu mi-a băgat microbul în sânge, ca să folosesc un termen specific sferei fotbalistice. Dar nu sunt un fanatic absurd, sunt realist şi am ştiut mereu care e valoarea atât a echipei naţionale, cât şi a Stelei. Nu zic că noi suntem cei mai buni, că le rupem picioruşele tuturor. Asta e o aberaţie, e un fanatism dus la extrem. Acum vreo lună şi ceva ştiţi că s-a făcut mare tam-tam pe seama meciului România - Franţa care conta pentru Preliminariile Campionatului Mondial din 2010. Toţi speram într-o minune, deşi ştiam că, la posibilităţile noastre din acel moment, nu era posibilă. Piţi era târât într-un scandal legat de o fraudă într-un cazino. Numai bine ca să se mai pună ceva presiune pe mereu obosiţii jucători ai Naţionalei. Mi-aduc aminte că am văzut meciul cu nişte prieteni într-un restaurant că doar aşa cică fac suporterii... Ai noştri au început în mare forţă, iar undeva prin minutul 20 scorul era deja 2-0 pentru românaşi. Noi, giboneii iubitori de fotbal, eram extaziaţi: conduceam Franţa nesperat pe un teren nu foarte bun la Constanţa. Bineînţeles că în a doua repriză, francezii au început să ne domine pentru că i-am lăsat noi. Mentalitatea de român care joacă fotbal cu inima în chiloţi după ce marchează un gol (sau două) ne-a arătat, ca în nenumărate alte meciuri, că nu ştim să jucăm demn, fără să băgăm autobaza în poartă şi să aşteptăm minutele să treacă. Fotbalul se joacă până fluieră arbitrul finalul meciului, nu până dai un amărât de gol. Astfel, la finalul meciului tabela arăta 2-2 pentru că Ribery şi compania s-au încordat şi au revenit de la 2-0 în faţa unei echipe de fotbalişti plăpânzi care, săracii, nu mai ştiau unde să se ascundă de dribling-urile de mare fiţă ale francezilor. Deci, la capitolul atitudine, România-Franţa 0-1. Bun. Cam tot românul ştie că anul ăsta suntem reprezentaţi (sau nu) de două echipe în Champions League, cea mai mare şi importantă competiţie intercluburi din Europa: Steaua şi CFR Cluj. Şi steliştii şi clujenii au picat în grupă cu două echipe din Franţa: Bordeaux şi Lyon (care are 7 titluri consecutive de campioană). Că aşa ne e nouă norocul... În primul meci cu francezii, pe banca Stelei se afla Marius Lăcătuş, un fost mare fotbalist care vrea să devină şi mare antrenor. Meciul s-a jucat în Ghencea cu casa închisă pentru că speram cu toţii să facem o figură bună. Ai noştri au început vertiginos partida. La un moment dat conduceau cu 2-0. Eu deja începusem să mă bucur cu adevărat. Când, ce să vezi? Lăcătuş le comandă retragerea jucătorilor lui. Îl bagă în teren pe un băiat Toja care nu e în stare să dea 2 pase bune şi care joacă mai prost decât orice jucător de Divizia C. Se face 2-2. Steaua nu se lasă şi mai bagă mingea în aţe încă o dată. După aceea, cocoşeii s-au înfierbântat, iar eu am trecut prin aceleaşi emoţii prin care treceam acum 3-4 ani când steliştii erau îngenunchiaţi în Cupa UEFA de către englezii de la Middlesborough. Ne-am băgat cu fundul în poartă şi am luat 3 goluri în câteva minute. Deci, România-Franţa 0-2. Lăcătuş ne-a demonstrat că, deşi nu e încă un antrenor de mare valoare, e un om cu demnitate şi şi-a dat imediat demisia după înfrângerea umilitoare din Ghencea cu Lyon. Apoi, s-au vehiculat nume şi nume. Oierul Gigi l-a ales pe Dorinel Munteanu ca să-i conducă turma de ovine. Eu recunosc că n-am încredere în el şi cred că îşi va face repejor bagajele. N-am încredere, în general, în foştii fotbalişti care vor să devină foarte repede şi antrenori. Ei au impresia că antrenoratul e acelaşi lucru cu bătutul mingii pe asfalt. A urmat apoi, miercurea trecută, un alt duel cu francezii, de astă dată pe Stade Gerland, tot cu Lyon. Suporterii stelişti credeau în Dorinel, în aerul proaspăt pe care el se presupunea că-l va aduce la echipă, în eternul şoc cauzat de plecarea fostului antrenor. Munteanu a schimbat câţiva jucători din echipa de bază. Steaua însă a jucat fără vlagă, nu şi-a creat ocazii prea multe şi şi-a luat-o, din nou, în pifometru cu 2-0. Zapata, mare portar de echipă naţională, îşi rodea unghiile în poartă şi se scobea în nas şi, ca atare, şi-a luat două chifteluţe de la Lyon. Steaua a jucat în atac cu Kapetanos, un biet jucător necunoscut care a fost adus pe nimic de undeva din Grecia. Adică Becali are impresia că va face vreodată ceva în Liga Campionilor cu un atacant amărât adus gratis, ţinând cont că, de exemplu, Lyon are un buget de 200 de milioane de euro? Normal că nu. Habar n-avem să construim, nu ştim să plimbăm mingea, dăm pase lungi care, în final, ajung la adversar, n-avem viziune. Dintr-o echipă de 11 fotbalişti, doar Bănel e în stare să alerge 90 de minute mâncând pământul. Dorinel îşi permite să facă experimente într-un meci de Ligă şi îi bagă în teren pe Toja (un zero barat pentru echipă care nu aleargă, nu pasează, nu şutează) şi pe Pleşan care nu mai văzuse mingea de câteva luni. Aşa ceva nu se poate! Nu poţi să emiţi pretenţii în asemenea condiţii. E jalnic ce se întâmplă la Steaua, echipă condusă de un ciobănaş care habar n-are cu se mânâncă fotbalul, dar cumpără jucători după ce îi vede pe DVD-uri. Ca atare, iată că Steaua nu e în stare să mai bată pe nimeni în ultima vreme (egal cu Dinamo, înfrângere cu Lyon, egal cu Rapid) şi pare o echipă decimată, o echipă fără busolă care mai e ţinută în picioare doar de forţa de inerţie. Bre oierule, eu zic că ar fi cazul să ne mai laşi că te-ai lăudat atâta şi te-ai rugat la Dumnezeu încât avem numai ghinioane şi nu suntem în stare să mai jucăm nimic. Du-te mai bine şi numără "măslinele" ovinelor din dotare că de Steaua am văzut cât de bine te-ai ocupat! Nu te mai face că bagi bani în echipă, când, de fapt, tu vrei numai să câştigi de pe urma ei. Suporterii au ajuns şi ei la capătul răbdării! Nu ştiu cât o să te mai suporte! În concluzie, atitudinea noastră nu are nimic de a face cu cea occidentală. Nu ştim să câştigăm, nu rezistăm psihic, suntem labili şi se pare că nu învăţăm niciodată din greşeli. În concluzie, spun doar atât (cu părere de rău): România-Franţa 0-3.
luni, 10 noiembrie 2008
România-Franţa 0-3
În săptămâna care tocmai a trecut s-au întâmplat două "evenimente" mai mult sau mai puţin importante, în funcţie de preferinţele individului: România a mai avut o dispută fotbalistică în Champions League cu cocoşelul galic, în timp ce în Statele Unite a început Barackmania odată cu alegerea primului preşedinte american de culoare din istoria Americii. Toată lumea cică e fericită şi mulţumită, amăgindu-se că se va schimba ceva şi prin ţărişoara noastră. Dar nu despre politică vreau să vorbesc acum. N-am chef, televiziunile au lătrat destul 7 zile la rând, iar subiectul devine deja plictisitor. În cele ce urmează vreau să mă leg de a 3-a "repriză" a meciului România-Franţa ce s-a consumat miercurea trecută şi nu numai. Sunt român, sunt stelist şi îmi place fotbalul (dar tot tenisul e "fruncea"). Sunt fan Steaua de vreo 10 ani şi mă uit la meciuri cam tot de atâta vreme. Taică-miu mi-a băgat microbul în sânge, ca să folosesc un termen specific sferei fotbalistice. Dar nu sunt un fanatic absurd, sunt realist şi am ştiut mereu care e valoarea atât a echipei naţionale, cât şi a Stelei. Nu zic că noi suntem cei mai buni, că le rupem picioruşele tuturor. Asta e o aberaţie, e un fanatism dus la extrem. Acum vreo lună şi ceva ştiţi că s-a făcut mare tam-tam pe seama meciului România - Franţa care conta pentru Preliminariile Campionatului Mondial din 2010. Toţi speram într-o minune, deşi ştiam că, la posibilităţile noastre din acel moment, nu era posibilă. Piţi era târât într-un scandal legat de o fraudă într-un cazino. Numai bine ca să se mai pună ceva presiune pe mereu obosiţii jucători ai Naţionalei. Mi-aduc aminte că am văzut meciul cu nişte prieteni într-un restaurant că doar aşa cică fac suporterii... Ai noştri au început în mare forţă, iar undeva prin minutul 20 scorul era deja 2-0 pentru românaşi. Noi, giboneii iubitori de fotbal, eram extaziaţi: conduceam Franţa nesperat pe un teren nu foarte bun la Constanţa. Bineînţeles că în a doua repriză, francezii au început să ne domine pentru că i-am lăsat noi. Mentalitatea de român care joacă fotbal cu inima în chiloţi după ce marchează un gol (sau două) ne-a arătat, ca în nenumărate alte meciuri, că nu ştim să jucăm demn, fără să băgăm autobaza în poartă şi să aşteptăm minutele să treacă. Fotbalul se joacă până fluieră arbitrul finalul meciului, nu până dai un amărât de gol. Astfel, la finalul meciului tabela arăta 2-2 pentru că Ribery şi compania s-au încordat şi au revenit de la 2-0 în faţa unei echipe de fotbalişti plăpânzi care, săracii, nu mai ştiau unde să se ascundă de dribling-urile de mare fiţă ale francezilor. Deci, la capitolul atitudine, România-Franţa 0-1. Bun. Cam tot românul ştie că anul ăsta suntem reprezentaţi (sau nu) de două echipe în Champions League, cea mai mare şi importantă competiţie intercluburi din Europa: Steaua şi CFR Cluj. Şi steliştii şi clujenii au picat în grupă cu două echipe din Franţa: Bordeaux şi Lyon (care are 7 titluri consecutive de campioană). Că aşa ne e nouă norocul... În primul meci cu francezii, pe banca Stelei se afla Marius Lăcătuş, un fost mare fotbalist care vrea să devină şi mare antrenor. Meciul s-a jucat în Ghencea cu casa închisă pentru că speram cu toţii să facem o figură bună. Ai noştri au început vertiginos partida. La un moment dat conduceau cu 2-0. Eu deja începusem să mă bucur cu adevărat. Când, ce să vezi? Lăcătuş le comandă retragerea jucătorilor lui. Îl bagă în teren pe un băiat Toja care nu e în stare să dea 2 pase bune şi care joacă mai prost decât orice jucător de Divizia C. Se face 2-2. Steaua nu se lasă şi mai bagă mingea în aţe încă o dată. După aceea, cocoşeii s-au înfierbântat, iar eu am trecut prin aceleaşi emoţii prin care treceam acum 3-4 ani când steliştii erau îngenunchiaţi în Cupa UEFA de către englezii de la Middlesborough. Ne-am băgat cu fundul în poartă şi am luat 3 goluri în câteva minute. Deci, România-Franţa 0-2. Lăcătuş ne-a demonstrat că, deşi nu e încă un antrenor de mare valoare, e un om cu demnitate şi şi-a dat imediat demisia după înfrângerea umilitoare din Ghencea cu Lyon. Apoi, s-au vehiculat nume şi nume. Oierul Gigi l-a ales pe Dorinel Munteanu ca să-i conducă turma de ovine. Eu recunosc că n-am încredere în el şi cred că îşi va face repejor bagajele. N-am încredere, în general, în foştii fotbalişti care vor să devină foarte repede şi antrenori. Ei au impresia că antrenoratul e acelaşi lucru cu bătutul mingii pe asfalt. A urmat apoi, miercurea trecută, un alt duel cu francezii, de astă dată pe Stade Gerland, tot cu Lyon. Suporterii stelişti credeau în Dorinel, în aerul proaspăt pe care el se presupunea că-l va aduce la echipă, în eternul şoc cauzat de plecarea fostului antrenor. Munteanu a schimbat câţiva jucători din echipa de bază. Steaua însă a jucat fără vlagă, nu şi-a creat ocazii prea multe şi şi-a luat-o, din nou, în pifometru cu 2-0. Zapata, mare portar de echipă naţională, îşi rodea unghiile în poartă şi se scobea în nas şi, ca atare, şi-a luat două chifteluţe de la Lyon. Steaua a jucat în atac cu Kapetanos, un biet jucător necunoscut care a fost adus pe nimic de undeva din Grecia. Adică Becali are impresia că va face vreodată ceva în Liga Campionilor cu un atacant amărât adus gratis, ţinând cont că, de exemplu, Lyon are un buget de 200 de milioane de euro? Normal că nu. Habar n-avem să construim, nu ştim să plimbăm mingea, dăm pase lungi care, în final, ajung la adversar, n-avem viziune. Dintr-o echipă de 11 fotbalişti, doar Bănel e în stare să alerge 90 de minute mâncând pământul. Dorinel îşi permite să facă experimente într-un meci de Ligă şi îi bagă în teren pe Toja (un zero barat pentru echipă care nu aleargă, nu pasează, nu şutează) şi pe Pleşan care nu mai văzuse mingea de câteva luni. Aşa ceva nu se poate! Nu poţi să emiţi pretenţii în asemenea condiţii. E jalnic ce se întâmplă la Steaua, echipă condusă de un ciobănaş care habar n-are cu se mânâncă fotbalul, dar cumpără jucători după ce îi vede pe DVD-uri. Ca atare, iată că Steaua nu e în stare să mai bată pe nimeni în ultima vreme (egal cu Dinamo, înfrângere cu Lyon, egal cu Rapid) şi pare o echipă decimată, o echipă fără busolă care mai e ţinută în picioare doar de forţa de inerţie. Bre oierule, eu zic că ar fi cazul să ne mai laşi că te-ai lăudat atâta şi te-ai rugat la Dumnezeu încât avem numai ghinioane şi nu suntem în stare să mai jucăm nimic. Du-te mai bine şi numără "măslinele" ovinelor din dotare că de Steaua am văzut cât de bine te-ai ocupat! Nu te mai face că bagi bani în echipă, când, de fapt, tu vrei numai să câştigi de pe urma ei. Suporterii au ajuns şi ei la capătul răbdării! Nu ştiu cât o să te mai suporte! În concluzie, atitudinea noastră nu are nimic de a face cu cea occidentală. Nu ştim să câştigăm, nu rezistăm psihic, suntem labili şi se pare că nu învăţăm niciodată din greşeli. În concluzie, spun doar atât (cu părere de rău): România-Franţa 0-3.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu