Recunoşti sau nu edificiul? (22)

Această întrebare valorează 1 punct!

Este nevoie de numele edificiului, de oraşul şi ţara în care se află pentru a câştiga punctul pus în joc!

Pentru a trimite comentariul tău, dă click aici!

RĂSPUNS CORECT: PALATUL VERSAILLES, VERSAILLES, FRANŢA.

cata a dar răspunsul corect în cel mai scurt timp! Ai câştigat 1 punct!

Ludovic al XIII-lea avea o casă de vânătoare în peisajul încă sălbatic de la Versailles. Era o construcţie simplă, de cărămidă, constând în trei corpuri de clădire înconjurate de apă. Fiul său, Ludovic al XIV-lea, avea multe amintiri din copilărie legate de micul castel. Acesta e motivul pentru care şi l-a ales drept loc de refugiu intim, în special pentru legătura sa cu domnişoara de la Valliere. Aşa că a împodobit exteriorul castelului, i-a modernizat interiorul şi a mai construit în apropiere o nouă aripă.

Dar castelul a devenit faimos abia după ce Ludovic al XIV-lea s-a hotărât să-şi mute curtea de la Paris la Versailles, în 1668. Regele avea nevoie de mai mult spaţiu pentru a găzdui curtenii, a da recepţii fastuoase şi a primi ambasadori. Louis Le Vau a fost însărcinat să dea noului palat dimensiunile potrivite rangului stăpânului său. Zece ani mai târziu, când Ludovic al XIV-lea ajunsese să fie cunoscut drept Regele-Soare, arhitectul Jules Mansart a fost desemnat să amplifice splendoarea palatului prin adăugarea unor mari ferestre exterioare.

Palatul trebuia să fie un proiect care, "prin dimensiuni, soluţii arhitecturale şi frumuseţe, să rămână mărturie prin secole despre măreţia celui mai puternic rege al Europei". Şi chiar asta a fost: o extraordinară demonstraţie de forţă. În 1682, curtea de la Versailles număra 20 000 de persoane, dintre care o bună parte, cam 5 000, locuiau permanent în palatul propriu-zis. Erau 1 300 de camere disponibile încălzite de 1 252 de şeminee. Grajdurile puteau adăposti 200 de trăsuri şi 2 500 de cai. Puterea lui Ludovic al XIV-lea era reflectată nu numai de dimensiunile palatului, ci şi prin faptul că, în ciuda unei opoziţii acerbe, reuşise să arunce tot mai mulţi bani în acest proiect. Membrii vechi şi influenţi ai curţii regale - precum ministrul de finanţe - care se opuneau planurilor de construcţie fără sfârşit au căzut în dizgraţie. Nici chiar impedimentele naturale n-au putut înfrânge mania de a construi a regelui.

Ducele Louis de Saint Simon descria Versailles ca fiind "un loc arid, posomorât, fără orizont, fără vreo pădure sau vreo apă, chiar fără o fundaţie solidă, dat fiind că terenul este plin de nisipuri mişcătoare şi mlaştini, iar în interior se simte din plin lipsa de aer proaspăt". Dar regele râdea de obicei când auzea astfel de critici, iar soldaţii lui au secat mlaştina, au plantat copaci maturi şi au săpat şanţuri lungi de kilometri, care aduceau apa pentru fântâni şi iazuri.

Opera de artă care este Versailles a devenit, în cele din urmă, aşa cum îl descria istoricul peisagist Wilfried Hansmann, "cel mai mare edificiu din istoria arhitecturii şi grădinilor din tot Occidentul". Cât de important era spaţiul verde din jurul palatului pentru Ludovic al XIV-lea putem afla din cerinţa formulată de rege arhitectului peisagist Le Notre: acesta trebuia să-i conceapă o grădină "cum nu se mai văzuse până atunci". Din acel moment extinderea parcului a devenit o prioritate absolută, chiar înaintea activităţilor de construcţie.

Şi, în timp ce Mansart decora interiorul castelului cu marmură, aur şi argint, iar Regele-Soare primea trimişi din toată lumea, aşezat pe un tron din argint, şi construia o Sală a Oglinzilor care să multiplice mulţimea de ornamente, Le Notre îmbogăţea parcul cu alei, fântâni, pâraie, iazuri şi sculpturi, ba chiar şi cu o seră de portocali (orangerie). Ansamblul de la Versailles a fost împlinit cu cele două vile, Marele şi Micul Trianon. Acesta din urmă era, după spusele reginei Maria Antoaneta, pentru care a fost construit, "cel mai vesel mesager al Versailles-ului."